INTERVIU | Iulian Postelnicu, despre rolul din „Oameni de treabă”: „Mi-a plăcut povestea, m-a trecut prin mai multe emoții. Când joc, nu intru în vreo transă, cred că m-aș și speria dacă s-ar întâmpla asta”

Iulian Postelnicu este actor și scenarist, premiat cu Gopo pentru rolul din filmul „Arest” și un om extrem de modest și cu picioarele pe pământ. A absolvit actoria la clasa lui Dem Rădulescu, despre care spune că până la facultate îl știa doar de la revelioane și care s-a dovedit a fi un profesor și un om extraordinar, de la care a învățat extrem de multe. Iulian joacă acum rolul principal în lungmetrajul „Oameni de treabă”, în regia lui Paul Negoescu, și înainte de lansarea în cinematografele din România, a povestit într-un interviu pentru Gândul despre rolul lui Ilie, despre cât de greu a fost să reproducă accentul moldovenesc al personajului, despre teatru, alegeri, ce i-ar spune acum unui tânăr care vrea să facă actoria, constantele din viața sa și cum își vede viiorul artistic, dar și despre motivele pentru care consideră că filmul merită văzut. 

La granița dintre comedie neagră și thriller, „Oameni de treabă” spune povestea unui polițist din mediul rural, pe care greșelile trecutului, precum și o serie de evenimente violente care se întâmplă în sânul comunității îl împing către o situație fără scăpare.

Ilie (Iulian Postelnicu), un polițist de la țară, își dorește un trai modest și confortabil, dar sfârșește prin a lua cele mai nepotrivite decizii. Aflat la jumătatea vieții și complet alienat, el simte nevoia să aibă un rost al lui – să cumpere o livadă, chiar și o casă. Deși în sat se întâmplă lucruri dubioase, Ilie vede doar ce-i convine. Momentul în care decide să se implice marchează începutul schimbărilor din viața lui. În lipsa unor soluții viabile, el încearcă să fie ce nu a mai fost până acum: justițiarul care arestează toți vinovații.

Filmul s-a regăsit în această toamnă în selecțiile Festivalului Internațional al Filmului Francofon Namur (Belgia), Festivalului Internațional de Film Tirana (Albania), Festivalului Internațional de Film Antalya (Turcia) și Festivalului Internațional de Film de la Leskovački, Serbia.

Apreciat deopotrivă de public și de critici, „Oameni de treabă” a adunat reacții pozitive și din partea presei internaționale, una dinte ele venind de la prestigioasa publicație Variety, care scrie despre rolul pe care Iulian Postelnicu îl joacă:

Ilie nu este portretizat în mod banal, ca un om bun într-un sistem prost, și nici măcar ca un răufăcător. Mai degrabă, el este o victimă, un om ridicol de înnodat într-o cultură a corupției încât este greu de spus unde încep și unde se termină propriile impulsuri și principii. Doar un film românesc poate face din asta o poveste amuzantă”.

Filmul „Oameni de treabă” va avea lansarea în cinematografele din România pe 25 noiembrie.

Cum ai ajuns sa îl joci pe Ilie, în ”Oameni de treabă”? Cum ai aflat despre rol, cum a fost castingul? Cum ți s-a părut scenariul? Ce te-a atras la rolul acesta?

M-a sunat Florentina Bratfanof să mă întrebe dacă m-ar interesa, mi-a dat scenariul, detaliile pentru casting și m-am dus acolo. A fost ca la orice film, practic, procesul clasic. Ce m-a atras a fost că era rol principal, unde toată povestea este centrată pe personajul pe care îl joci, și o ocazie extraordinară ca actor să demonstrezi ce ești în stare să faci. Apoi, mi-a plăcut povestea, faptul că personajul este destul de colorat cu mai multe lucruri și asta iar îți servește când îl joci. Nu este nici o poveste foarte nișată, pe o categorie de public, mă refer la genul acela de film de festival, deci ar avea un public mai larg, asta iar a fost atractiv. Și a mai fost chestia asta care a contat din punct de vedere al cititorului scenariului: pur și simplu mi-a plăcut povestea, m-a trecut prin mai multe emoții. 

La casting, am fost cum mă duc de obicei, destul de reținut, pentru că eu nu stăpânesc în acel moment personajul, în capul meu e doar o schiță și atunci mă ajută când lucrez cu oameni care gândesc similar. Se întâmplă cel mai adesea să intuiască direcția în care vreau să duc personajul, dar alteori am de-a face cu oameni cu care nu „vorbesc aceeași limbă” și îți cer de la o primă întâlnire, mai ales când nu te cunosc, nu îi cunoști, îți cer foarte multe, îți cer chestii care nu au cum să fie la îndemâna ta, câtă vreme nu stăpânești tu povestea. E ca și cum îți cere cineva să povestești o carte pe care nu ai citit-o. Așa că prefer genul ăsta de interacțiune, și cu directorul de casting, și cu regizorul, când procesul e pas cu pas, din aproape în aproape. 

Ai spus că unul dintre lucrurile care ți-a plăcut la filmul ăsta a fost că nu este unul „de festival” în mod special. Cu toate astea, a avut deja câteva succese deloc de neglijat pe la festivaluri și din proiecțiile de până acum pare că va avea succes și la public. Ce crezi că are diferit?

Are un pic de culoare, în plus, are umor, spre deosebire de multe filme de festival. Din ce am observat eu, filmele de festival evită comedia. Comedia este o excepție. Bine, s-a întâmplat anul acesta la Cannes cu „Triunghiul tristeții”, o satiră extraordinară, efectiv m-a dat pe spate. Dar, de regulă, filmele sunt mai serioase ca ton, ca abordare. Sau, cel puțin asta e senzația mea acum. Nici nu mă pretind a fi un mare cinefil, cunoscător, ca să am o părere avizată, dar mi se pare că are un pic de umor în plus, are personajul ăsta care poate fi și plăcut de public, pentru că are o grămadă de calități care îl fac plăcut. Toate astea cred eu că reprezintă motive pentru care filmul ăsta ar putea avea succes la un public mai larg.

Ce ți s-a părut cel mai complicat la rolul din „Oameni de treaba”?

Nu pot să zic exact ce mi s-a părut complicat. Mi-a plăcut foarte mult, dar am și uitat, pentru că am șters foarte repede detaliile experienței, a rămas doar gustul plăcut, after taste-ul ăsta de final care este mereu unul foarte plăcut. De regulă, mi se întâmplă să uit foarte repede ce am făcut, ce și cum am lucrat, doar dacă sunt lucruri foarte intense, știi, cum e cu orice amintire, te bântuie lucrurile alea foarte intense emoțional, cu plus sau minus. Aici, a fost o situație foarte plăcută și constantă de la început până la sfârșit, mă refer la totul, de la repetiții, la lucrul propriu-zis, încât nu aș putea spune că a fost ceva extrem de greu. Au fost momente când era foarte frig, spre exemplu. Chiar dacă am filmat la final de primăvară început de vară, a fost foarte frig. Ceea ce a fost neplăcut. Sau am fost foarte obosiți, pentru că nu este ușor să filmezi în ritmul ăla. Dar nu ceva ieșit din comun, ca să zici că am făcut vreun efort ieșit din comun.

A fost doar o experiență foarte plăcută. Mi-a plăcut foarte mult, m-am simțit foarte bine cu toți oamenii aceia în jur, cred că și ei s-au simțit bine în compania mea și atunci lucrurile au fost foarte mișto.

Ați filmat undeva în nordul Moldovei, cum a fost, ce reacții au avut oamenii?

Interesul lor față de noi nu a fost unul așa de mare. Veneau curioși, se uitau, mai ales puștani și copii erau curioși să vadă, însă echipa nu a fost atât de numeroasă încât să ni se simtă prezența, nici nu am făcut mare vâlvă, încât să știe toată lumea că suntem acolo. Am fost cumva ca niște girafe acolo, dar niște girafe mai mici. 

Cât de greu a fost să înveți accentul? Adică, faptul că ești din Focșani nu te face automat să poți vorbi cu accent moldovenesc din Botoșani.

Să știi că accentul a fost una dintre mize pentru mine, să îmi recapăt accentul cu care am venit în București și apoi să îl duc pe ăsta cu care am venit mai în zona de nord. Și aici am tot încercat chestii, m-am uitat la tot felul de filmulețe pe YouTube și cred până la urmă mi-a ieșit am „păcălit” niște oameni, pentru că mi-a spus cineva care a văzut filmul la „Les Films de Cannes à Bucarest”, o persoană care este din Botoșani, că mi-a ieșit bine accentul. M-am simțit foarte bine pentru chestia asta.

Povestea din ”Oameni de treabă”, dincolo de satiră, este și una foarte tristă. Și bănuiesc că, atunci când trebuie să joci, ai nevoie să intri într-o anumită stare. Cum faci tu, ai trucuri, ritualuri care te ajută să intri în starea necesară interpretării unui rol?

Istoria personajului este una foarte tristă, și cu final și fără, mă refer la filmul poveștii lui. Situația lui este una îngrozitoare. Doar că situația mea ca povestitor e alta și atunci eu pot empatiza cu el, pot avea mai multe emoții, și cel puțin modul în care văd eu profesia, actoria, e destul de diferit de tipul ăsta de discurs în care actorul începe să fie cumva „posedat” de personaj, de nu mai înțelege pe ce lume se află.

Eu sunt foarte cerebral, foarte conștient de ceea ce fac și foarte conștient că este o diferență între mine ca povestitor și personaj. E același lucru ca atunci când povestești pur și simplu. Empatizezi, ai sentimente față de personajele pe care le povestești, dar nu ajungi să te duci acasă și să vrei să cultivi cireși în curte, doar pentru că ai avut un personaj care își dorea o livadă. În momentul în care se spune „cut!”, nu mai am nicio treabă. Dar nici când joc nu intru în vreo transă, cred că m-aș și speria dacă s-ar întâmpla asta, pentru că în momentul ăla, dacă m-aș chinui cum se chinuie un personaj, nu aș mai face cu bucurie ceea ce fac. Or, eu m-am apropiat de zona asta de actorie tocmai pentru că mi-a făcut plăcere mai mare decât orice altă chestie pe care o făceam în liceu. 

Singurul lucru pe care îl fac, de fapt, este să aflu cât mai multe despre personajul pe care îl povestesc. Încerc să cunosc foarte, foarte bine tot ce se întâmplă în scenariu cu el, în detaliu, apoi umplu golurile cu chestii care să se potrivească cu ceea ce dă scenariul.

Adică, despre Ilie (personajul principal din „Oameni de treabă”, n.r.) ajunsesem să construiesc împreună cu Paul (Negoescu, regizorul filmului, n.r.) o realitate ipotetică, virtuală, mult peste ceea ce dă scenariul. Știam ce mănâncă, ce bea, care e rutina lui zilnică, la ce oră se trezește, cum arată cumnatul lui, cum arată copilul Monei. Sunt foarte multe lucruri, dar mai ales știam ceea ce îl doare, ce îl sperie și, în momentul în care ajungi să cunoști lucrurile astea despre cineva, inevitabil, chiar dacă e ipotetică persoana aia, e doar un personaj, încep să povestesc mai cu grijă, încep să empatizez. Ăsta este, practic, singurul truc. 

Și așa mi-ai răspuns și la următoarea întrebare, practic, cum îți construiești personajul.

Da, încerc să aflu cât mai multe despre el. În cazul acesta, și scenariul a fost foarte ofertant, așa că evident că am simțit nevoia să fiu și eu foarte serios. De regulă nu fac asta, ci doar schițez personajul. Dacă am doar o apariție episodică sau o trecere prin cadru, nu are rost consumul din partea mea, îți spun foarte onest, nu cred că are rost să-mi bat capul cu asta.

Țin minte în sensul ăsta o replică pe care ne-a dat-o Dem Rădulescu la clasă, era o anecdotă despre un actor care avea de jucat un servitor în Hamlet și el își construia personajul, dar el avea doar o intrare în scenă, trebuia să aducă o cană cu apă. Și ne-a spus să ne concentrăm pe lucruri care ne folosesc, nu să ne irosim în detalii de genul acesta.

Ai jucat multă comedie, ai scris comedie, ai făcut multe lucruri în zona asta. Ți se pare că personajele negative sunt mai ofertante? Cel puțin pentru tine. 

La personajele astea așa-zis negative, ai ocazia să le construiești justificări, ai ocazia să le umanizezi, și atunci imaginea care rezultă, personajul care rezultă dacă faci chestia asta este mai convingător pentru public, pentru că seamănă mai mult cu ce cunoaște despre ceilalți în realitate.

În momentul în care ai de-a face cu un erou, cu un personaj cu totul „glossy” și fără niciun fel de rană, fără niciun fel de cicatrice, în momentul ăla e ceva suspect acolo. E mult prea frumos ca să fie adevărat, practic. Și atunci, atitudinea e de suspiciune. Ăsta este motivul pentru care mi se pare că sunt mai convingătoare personajele astea „cu defecte”, și morale, și intelectuale, și fizice. Și sunt ofertante pentru că îți dau ocazia să completezi. E adevărat, asta se poate spune și despre personajele pozitive, cărora le poți aduce chestii din zona asta. Oricum, nu cred că este atât de clară distincția asta, poți face din toate personajele unele credibile și bune.

Dacă am trăi într-o lume ideală, ce filme/roluri ți-ar plăcea să faci? 

Roluri principale, în primul rând. Pentru că în rolurile principale sunt povești bune, în general. Și îmi place mai ales când sunt povești noi, care nu au mai fost pe piață. Îmi plac mai degrabă poveștile astea noi, mai contemporane, și îmi plac mult poveștile bune.

De ce ai ales actoria? Sau e așa cum tot aud, actoria te-a ales pe tine?

Am ales actoria dintr-un motiv foarte simplu: mi-a plăcut. Mi-a plăcut și mi-a fost mai ușor decât orice altceva, și am avut norocul să fiu lăudat la momentul potrivit. În liceu, era greu la matematică-informatică pentru mine, foarte greu de la un punct încolo, când matematica devine prea complicată, la fel și cu informatica, se complică foarte mult.

Din întâmplare, am ajuns într-un grup care a făcut niște spectacole, m-am simțit ușurat că scăpam de la școală și nu luam absențe. Și, în perioada aia, omenii îmi spuneau după spectacole că sunt foarte natural, foarte credibil, că a fost bine și îți dai seama, la vârsta aia ți se „umflă ficatul în tine” de parcă ești Dumnezeu pe pământ. Deci, cam asta a fost, întâmplare și plăcere, și încerc să nu uit chestia asta. 

Ești mai cunoscut pentru film, nu pentru teatru. A fost asta o alegere? 

La fel ca și în cazul alegerii actoriei, a fost o întâmplare. Când am terminat facultatea, a fost un fel de ofertă concurs la Teatrul din Târgoviște, dacă nu mă înșel, am dat acolo un concurs și nu m-am mai dus, pentru că m-am gândit că nu are niciun sens să mă blochez într-un teatru, unde nu știu dacă mi-ar plăcea echipa, dacă aș fi liber sau aș putea lua și alte proiecte.

Oricum, eram și foarte încrezut, în mintea mea, în ceea ce privește viitorul, eram, cumva, „nu contează, nu-mi trebuie mie așa ceva”. Am mai dat la un moment dat o probă la Național, dar nici nu mai știu cum a fost. Nu am mai făcut teatru pentru că așa s-a nimerit.

Ești un actor bun, într-o țară care nu face mai nimic pentru a-și păstra valorile. Ai luat în calcul să pleci din România? Dacă da, ce te-a împiedicat să o faci?

Nu am luat în calcul această variantă la modul serios, în speranța că poate mai apare ceva mai bun de făcut aici, neluând în calcul timpul pe care îl mai am la dispoziție, dar acum văd că ceva mai bun apare destul de rar și clar nu se întâmplă ceea ce mi-aș dori. Mi-aș dori să joc măcar un rol ok într-un film pe an, spre exemplu.

Deci, nu am luat în calcul la modul serios să plec, nu m-am apucat serios să-mi lucrez engleza, sau franceza, sau altceva, dar încep să mâ gândesc din ce în ce mai mult la lucrul ăsta și, cine știe, poate o să și fac ceva în direcția asta. Oricum, dacă aș avea o ocazie de genul acesta, aș profita de ea.

Ce i-ai spune unui tânăr care ar vrea să aleagă actoria acum? S-au schimbat lucrurile față de acum 20 de ani când ai terminat tu facultatea?

I-aș spune să aleagă cu mare grijă unde face facultatea, pentru că este o singură universitate bună în țara asta, în comparație cu toate celelalte. Da, de acord, și acolo sunt foarte, foarte multe probleme, nu neg asta. Și ar trebui să-și calculeze în primul rând admiterea, ca să ajungă la clasa unui profesor bun.

Apoi, dacă are ceva de zis, să zică, pentru că acum este foarte ușor să te faci auzit într-un sistem care de multe ori pedepsește studenții. Apoi, după ce termină, să se aștepte la un drum lung și greu, și să facă pe cont propriu cât mai multe chestii. Să încerce să scrie, dacă are talent, pasiune și simte că i-ar plăcea, să încerce să regizeze.

Hai să mergem acum în altă zonă. Anul trecut, ai alergat, timp de 143 de zile, câte un semimaraton. Ce te-a făcut să iei decizia asta? Cum a fost tot procesul? Și de ce 143 de zile, cum ai decis numărul?

Asta este o poveste destul de lungă și de complicată. De alergat, eu alerg de destul de multă vreme. Nu am făcut niciodată sport până acum vreo zece ani, când am descoperit că îmi place boxul, tot așa, datorită unui antrenor foarte pasionat, care știa cum să lucreze cu oamenii și m-a făcut și pe mine să îmi placă boxul. La un moment dat, nu am mai reușit să ajung la sală, făceam destul de mult timp pe drum, dus-întors și programul nu îmi mai permitea asta, așa că, dorind să fac totuși mișcare, am alergat într-o zi și mi-a plăcut și chestia asta, și am rămas cu ea ca să înlocuiesc boxul. Și de atunci alerg în fiecare zi.

Cu alergările astea lungi, aveam deja o serie de alergări non-stop de peste 10 kilometri. Apoi, am auzit despre un tip din Africa de Sud care alerga să depășească un record Guinness de 75 de zile de alergat la rând, el voia să facă 133, așa că eu am zis că aș putea să alerg 143 de zile, și asta am făcut, am alergat.

Proiectul pe care l-am ales, Edu-Campus Concordia, mi-a fost sugerat de către un bun prieten, care m-a întrebat dacă vreau să le fac cunoscută cauza și am zis da. Și asta s-a întâmplat.

Alergare este o constată în viața ta, un lucru pe care îl faci zilnic, indiferent de condiții și care te ajută să rămâi cu picioarele pe pământ chiar și în vremurile grele. Mai ai și alte „refugii” din astea pentru perioade complicate?

Este în primul rând norocul ăsta pe care îl am cu familia, care a fost întotdeauna foarte stabilă, am simțit întotdeauna că am un suport, vorbesc de ai mei, de sora mea. Îmi place să cred că sunt destul de echilibrat în felul în care văd lucrurile, așa că atunci când este nasol, asta e, văd ce aș putea să fac, dacă nu pot să fac nimic, aia e, nu e sfârșitul lumii.

În plus, sunt o fire destul de optimistă în ceea ce privește propriul meu traseu, deci nu am de ce să fac altceva. Alergatul mă ajută pentru că îmi dă un fel de autosuficiență care îmi permite să spun că, dacă am alergat în ziua aia, am făcut totuși ceva. E bine pentru sănătatea mea, deci e ceva util, deci, la o adică, poate să îmi justifice lenea, ca să zic așa.

Ne întoarcem, la final, la „Oameni de treabă”. De ce ar trebui să meargă oamenii să vadă filmul ăsta?

Pentru că o să le placă. Sunt aproape sigur că majorității celor care vor veni la film le va plăcea și că vor ieși din sală cu o stare bună, pentru că au văzut o poveste care merita văzută și care i-a făcut să se simtă bine și să treacă printr-o serie de emoții.

Foto: Ionuț Rusu, Horațiu Șovăială

CITEȘTE ȘI:

INTERVIU | Paul Negoescu, regizorul filmului „Oameni de treabă”: „Partea cea mai complicată e să faci publicul să intre la film. Mi-aș dori ca cei care merg la cinema să-și lase prejudecățile acasă și să se bucure de ce văd” – FOTO

INTERVIU EXCLUSIV | Monica Stan, regizoarea filmului „Imaculat”, propus pentru o nominalizare la Oscar: ”Nu mi-am dorit să fac un film despre o clinică de dezintoxicare, ci despre lumea prin care trecem cu toții. Cred că multe fete au empatizat cu inabilitatea Dariei de a spune nu”

INTERVIU | Alina Grigore, regizoarea filmului „Crai Nou”, câștigător al Festivalului de la San Sebastian în 2021: „Este foarte important ca un actor să aibă libertate. Nu aș pune pe nimeni niciodată într-o situație inconfortabilă, de dragul actului creativ”